10 citate răscolitoare din romanul „Sângele apă nu se face”, care îți fac pielea de găină

Sângele apă nu se face este titlul debutului în proză al poetul și fostului jurnalist Adrian Pârvu, un roman captivant al devenirii, despre rădăcinile noastre care ne călăuzesc într-o mai mare sau mai mică măsură destinul, despre tradiție și familie pe de o parte, despre curaj și răzvrătire pe de alta. Romanul a fost publicat la Hyperliteratura în luna septembrie a acestui an și începe așa:

„Bunicul din partea mamei a trecut pragul spre lumea cealaltă ţopăind într-un singur picior. (…) Când l-a îngropat, bunica a ţinut cu tot dinadinsul să-i pună în cosciug, lângă cracul gol al pantalonului, şi pantoful inutil. Repeta, cu hotărâre, cu demnitate creștină, că în Rai nu există şchiopi, ciungi sau chiori. N-am ştiut niciodată dacă bătrâna chiar credea ce spune, ori încerca să păcălească veșnicia, s-o viclenească, s-o înduioşeze cumva, şoptindu-le celor veniţi la priveghi, ca pe un mare secret, că de reparațiile trupești seocupă Sfântul Petru direct şi personal, pentru a nu-i trimite bunului Dumnezeu, la Judecată, tot felul de handicapaţi.”

Trebuie să iei urma sângelui, dacă pleci în căutarea sinelui, altfel nu ajungi nicăieri, pare să ne spună Adrian Pârvu. Ușor de zis, mai greu de făcut. Dar iată că autorul se aruncă în expediția asta fără măsuri de precauție și îi iese figura. Prin urmare, ce face de fapt este să își ia în spinare teribila misiune de a desface mosorul descendenței proprii, creând un roman-album de familie, în nuanțe de sepia și de ficțiune, care nu ratează verigile esențiale ale lanțului genealogic care l-au făcut pe autor ceea ce este astăzi.

Pentru Pârvu, obârșia pe care cu atâta atenție și răbdare o disecă sub lupă este o poveste cu personaje: bunicul din partea mamei, din partea tatălui, apoi bunicile, apoi copiii lor și tot așa, toți și toate au jucat roluri fundamentale în devenirea familiei și a fiecărui individ, și despre fiecare Pârvu are să ne spună.

Cu toții au trăit când rău, când bine, nu au ieșit din tipare, nu și-au colorat viețile în afara contururilor trasate de vremurile respective, nu au fost eroi. Au fost oameni care au suferit odată cu vremurile. Astfel îl descoperim în prima parte a cărții pe bunicul din partea mamei care a fost un dulgher și care a trecut pragul spre lumea cealaltă într-un singur picior, căci celălalt i-a fost amputat succesiv. Fuma Mărăști și a ratat ambele războaie mondiale, dar nu din vina lui. Bunicul din partea tatălui era un mic negustor blând care credea cu ferocitate în Dumnezeu. Toată viața lui a fost loial căminului, a fost un tată devotat. A ţinut două neveste şi a crescut şase copii. Bunica din partea tatălui era o femeie iscoditoare, perversă. A priceput, încă din copilărie, cât de profitabile sunt prostia şi naivitatea celor din jur, pe când bunica din partea mamei a crescut într-un mediu aspru, printre pescari de pe Dunăre, unde timpurile și oamenii erau de neînduplecat.

Nu o să mă aplec asupra acestui registru de vieți, nici asupra chinurilor prin care trebuie să treacă cei pomeniți, vreau să îmi întorc privirea spre acele bucăți de proză-poematică ce o să-ți facă pielea de găină. Lucrurile despre care scrie Pârvu par să fie prea crude pentru cel care le vede atunci, întâia dată, îți dau senzația că sunt prea recente și doar consemnându-le undeva, mai precis între paginile acestei cărți, primesc identitate.

Destinul individual este corupt, frânt sau înălțat de destinul istoriei, necunten, fluid, așa că ipochimenul este azvârlit în cazanul teribil și uriaș al acestei lumi unde este malaxat laolaltă cu celelalte sărmane suflete. Astfel că pășim printre Războaiele Mondiale, traversăm comunismul, închisorile lui, vremurile aride și sterpe ce urmează Revoluției. Trecerile prin purgatoriul devenirii nu iartă și nu uită pe nimeni.

„Sângele este începutul fără de sfârşit (…). Sângele a trecut prin glaciaţiuni şi diluvii, a urcat şi a coborât munţii cei mai înalţi, a traversat mări şi oceane, a străbătut câmpii nesfârşite, a învins deşerturi. Sângele ne-a proiectat minuţios şi exact. Ne-a pigmentat, făcându-ne pielea albă, roşie, neagră, galbenă. Ne-a binedimensionat scheletul. Ne-a făcut blonzi, bruneţi, şateni. Ne-a modelat chipul. Fruntea, nasul, urechile, ochii, buzele, bărbia. Sângele ne-a ţinut pe loc milenii de-a rândul, ori, dimpotrivă, ne-a trimis către explorări revelatoare. Sângele ne-a făcut neînfricaţi sau laşi, învingători sau învinşi. Sângele ne-a selecţionat, ne-a împărţit în seminţii, în popoare, în neamuri, ne-a învăţat să ne aşezăm pe o hartă de el desenată. Harta căreia abia acum, târziu, i-am dat un înţeles elementar, trasând linia imaginară a Ecuatorului, calculând paralelele şi meridianele, stabilind Polul Nord şi Polul Sud, ghicind conturul continentelor şi făcând inventarul tuturor apelor”.

„Sângele nu a uitat nimic din toate cele trecute. Sângele a lucrat pentru noi, ne-a învăţat să desfacem bucuria de tristeţe, să cumpănim între supunere şi revoltă, să separăm speranţa de deznădejde. Sângele a inventat zeii noştri, a crezut în ei, i-a preaslăvit, i-a îmbunat, i-a îmblânzit pentru noi. După care sângele a devenit, el însuşi, dumnezeul nostru, Budha, Eloi, Iisus, Allah, Bahai, înainte de viaţă, în timpul vieţii şi dincolo de viaţă. De atunci, binele şi răul sălășluiesc în sânge”.

„Când eşti tânăr, eşti supradimensionat. Tragi aer în piept, strângi pumnii, încordezi fibra. Iubeşti şi visezi, Dumnezeu merge cu tine fără să trebuiască să-l bagi prea mult în seamă”.

„Cuvintele devin apăsătoare de la o vârstă încolo. Dacă eşti tânăr, fulguiesc în jurul tău, abia te ating, se topesc pe timpan. Mai târziu, răpăie sub tâmple ca o ploaie de vară, te inundă, te îneacă”.

„Am avut nevoie de religii pentru a privi moartea ca pe o mântuire.
Iar mântuirile nu lucrează decât cu eternități.
Eternitățile sunt confortabile – nu există nicio probă contrarie acestei speranțe”.

„Orice adult, ca şi orice copil, învaţă să refuze verbul şi să se supună tăcerii. (..) Cuvântul a fost şi a rămas decisiv numai la începuturi”.

„Pe ultimul său drum, Iisus a fost doar un dead man walking. Un condamnat supus legilor lumeşti, obligat să-şi primească pedeapsa. Crucificat între tâlhari, simţea nevoie de apă, de aer. A lăcrimat, omenește. A avut curajul de a se teme. Eli, Eli lama sabachthani? O propoziţie egală cu toată forţa creştinătăţii”.

„Pentru ea, anii de şcoală şi toate diplomele din lume nu făceau cât o ciorbă de văcuţă, o saramură de crap sau o plăcintă cu brânză şi stafide. Omul trebuia să trăiască mulţumit, de azi pe mâine. Bucuria şi tristeţea, fericirea şi chinul, opulenţa şi lipsurile treceau, se succedau în cel mai firesc mod cu putinţă. (…) Speranța ori disperarea erau ridicole”.

„Orice om traversează deşertul, măcar o dată în viaţă, cu pielea arsă de soarele nemilos, cu gura seacă şi gâtlejul uscat, cu tălpile sângerânde, cu ochii ieşiţi din orbite, în căutarea unui semn al îndurării. Pe unii, suferinţa îi înalţă şi îi mântuieşte, pe alţii îi înnegurează şi îi strică, pe toţi îi omoară de-a binelea, dar depinde cum mori, da, depinde cum mori, nu când mori”.

„Toţi suntem frumoşi în copilărie, suntem superbi, mamă, minunaţi, mici bulgări de inocenţă şi aşteptare. Imaginea nu a fost încă maculată de viitor, sângele nostru este la fel de nevinovat ca iarba proaspătă, netemătoare de tăişul coasei. În sângele unui copil trecutul este adormit, minciuna, patima, trădarea, lăcomia, crima sunt în stare latentă, cum sunt şi adevărul, cumpătarea, loialitatea, abstinenţa, generozitatea”.