Sângele apă nu se face

O cronică de familie scrisă cu sângele a trei generații, un roman fascinant despre rădăcinile noastre și felul în care ele ne ghidează mai mult sau mai puțin viața. Adrian Pârvu debutează în proză cu o povestire biografică brută despre libertate, despre vârste și conflictele lor, dar mai ales despre durerea pierderii unui copil și a regăsirii de sine prin propria istorie a sângelui.

Substantivul sânge nu primeşte plural. Poate pentru că sângele este sinonim cu infinitul, cu necuprinsul, cu nesfârşirea. Sângele a trecut prin glaciaţiuni şi diluvii, a urcat şi a coborât munţii cei mai înalţi, a traversat mări şi oceane, a străbătut câmpii nesfârşite, a învins deşerturi. Sângele ne-a proiectat minuţios şi exact. Ne-a pigmentat, făcându-ne pielea albă, roşie, neagră, galbenă. Ne-a binedimensionat scheletul. Ne-a făcut blonzi, bruneţi, şateni. Ne-a modelat chipul. Fruntea, nasul, urechile, ochii, buzele, bărbia. Sângele ne-a ţinut pe loc milenii de-a rândul, ori, dimpotrivă, ne-a trimis către explorări revelatoare. Sângele ne-a făcut neînfricaţi sau laşi, învingători sau învinşi. Sângele ne-a selecţionat, ne-a împărţit în seminţii, în popoare, în neamuri, ne-a învăţat să ne aşezăm pe o hartă de el desenată. Harta căreia abia acum, târziu, i-am dat un înţeles elementar, trasând linia imaginară a Ecuatorului, calculând paralelele şi meridianele, stabilind Polul Nord şi Polul Sud, ghicind conturul continentelor şi făcând inventarul tuturor apelor.