Părintele Constantin Necula, despre „Rock sub seceră și ciocan”: „Unele capitole din carte ar trebui să ajungă în manualele școlare”

La nicio lună de la apariția cărții Rock sub seceră și ciocan, de Nelu Stratone, am decis să scoatem volumul prin lume în turneu (prima parte dintr-un periplu național ce va continua și la anul) prin care ne-am dorit să-ți facem și ție cunoștință cu minunățiile cărții ăsteia pe care le-am descoperit la rândul nostru.

Prima oprire a fost la Sibiu, pe 7 decembrie, la Essenza Caffe, locul nostru drag, înțesat cu cărți și vin de calitate.

În seara lansării, micuța cafenea a devenit neîncăpătoare și aproape sufocantă pentru un claustrofob, chiar și cu o oră înainte să înceapă evenimentul. Am revăzut oameni dragi, multe fețe noi, am socializat.

Numai că stând la locul meu și bându-mi vinul, mi-am dat seama în curând că Rock sub seceră și ciocan nu a ajuns doar la publicul care a trăit în carne și oase vitregia comunismului, ci a ațâțat un segment despre care umblă vorba-n târg că n-ar mai citi nimic și că nu-i interesează nimic din istoria noastră. Ei bine, nu. Răspicat, nu! Căci nu doar veteranii rockeri cu plete dalbe și bărbi de-un cot, cu gecile lor de piele au venit, ci și tineri abia intrați la facultate, ba chiar liceeni. Mi-a plăcut la nebunie clash-ul de generații. Copiii ăștia au venit la o lansare de carte care vorbește despre vremuri care nu au nicio legătură cu ei -chestia asta ar trebui să spună multe -, curioși cu toții să-l asculte pe mult-îndrăgitul preot conferențiar Constantin Necula care, după tragedia de la Colectiv, afirmase că ascultă 4 ore de rock pe zi (lucru care a zguduit, mai mult sau mai puțin, lumea bisericească, ce-i drept). A acceptat invitația noastră de a vorbi în cadrul lansării de la Sibiu, alături de Liviu Mihaiu, Bogdan Federeac și autorul Nelu Stratone, întâlnire moderată de editorul cărții, Andrei Ruse, urmată de concertul lui Nazhem Jisri, cu coveruri din repertoriul rock al anilor `70.

Preotul Constantin Necula este cunoscut în speță datorită predicilor sale ieșite cumva din normă, umane și pline de umor, care s-au viralizat pe net. Însă cu adevărat cunoscut a devenit pentru că a fost singurul reprezentant al Bisericii care a ieșit în stradă, alături de protestatari, după tragedia de la Colectiv din 2015. Despre părinte, pot să vă spun că este consilier misionar-pastoral și de imagine al Mitropoliei Ardealului, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu, cu studii de specializare la Padova, în Italia și Versailles, în Franța, cursuri de specializare în psihologie generală și probleme legate de maltratarea copiilor, dependența de alcool și droguri.

Mărturisesc că rar mi-a fost dat să văd un om al Bisericii atât de smerit, de cald și blând, și cu atâta priză la public, mai ales la cei tineri. Și pentru că mi părut s-a mult prea interesant ce ne-a destăinuit domnia sa, vă redau mai jos și vouă cuvintele pe care le-a rostit părintele.

Noi tot vorbim după `90 despre o literatură de rezistență, de sertar, da, în timp ce unii băgau la sertar, alții ieșeau pe scenă și spuneau.

Din punctul meu de vedere, capitolul „Rock n roll, tovarăși” e beton, adică le spune copiilor ăstora ai noștri că nu totul era atât de simplu, acum te duci la Hard Rock și-ți cumperi ce vrei. Eu știu cât căutam noi o coardă, dacă voiai o coardă electrică, trebuia să mergi la ruși. Eu știu cât costa una, 85 de ruble, adică trebuia să vinzi două perechi de adidași ca să iei o pedală, și pentru două bețe, trebuia să faci trafic cu budapestani, ei le aduceau de la Viena, știu cât de multa costau astea, îi știu pe băieți. Și-apoi mi-a plăcut enorm de mult jumătate din capitolul „Cultul personalității” și partea ultimă cu „Mișcarea underground”.

Noi tot vorbim după `90 despre o literatură de rezistență, de sertar, da, în timp ce unii băgau la sertar, alții ieșeau pe scenă și spuneau. Pe mine mă distrează că, într-un fel, Biserica seamănă un pic cu rockerii – când toată societatea spunea că Dumnezeu e mort, preotul spunea „Hristos a înviat”.

În ceea ce privește momentul Colectiv, eu cred că orice exces de analiză duce la diluția momentului. Biserica e instituția care a păstrat cel mai bine memoria acelor copii – preoții se roagă împreună, știu care e atitudinea lor, știu cum au însoțit familiile, știu cum le-au însoțit la un an de zile după. Nu i-a căutat nimeni, tot preotul a stat lângă ei. Ideea e că Biserica e anti una, anti alta, numai anti nu suntem, iar dacă privești cu atenție, Biserica e cea mai puțin tulburătoare în tot răul din jur.

Sigur c-am exagerat când am spus că ascult 4 ore de rock pe zi, ascult de fapt 6 ore.

Mai demult, eu, băiat cuminte, am fost restricționat în activitatea mea pentru că am participat la un concert Beatles în Sala Sporturilor din Brașov, care era filmat. Tata, care știa ce se întâmplă, mi-a zis „Ia-ți buletinul cu tine să n-o pățești”. Cu timpul, colegii mi-au format cultura rock, fiindcă la mine acasă, mama și tata nu ascultau.

În timp, fără să mă agăț de nimic, am învățat foarte multe de la rockul românesc. Cel mai important exercițiu l-a prins și domnul Stratone, rezistența asta excelentă la tot ceea ce însemna refuzul de colectivitate. Chiar mă gândeam, în zilele Colectiv, după aceea, că există oameni foarte buni în ceea ce fac, profesioniști, și atunci ești bun și în fața lui Dumnezeu.

Modul de a fi al rockerilor nu mi-a displăcut niciodată.

Eu am un avantaj, nu știu engleză, nu ascult toate prostiile, deci mie îmi place realmente muzica. Când am început să învăț engleză să înțeleg ce se cântă, mi-am selectat foarte ușor textele care-mi convin de textele care nu-mi convin, și recunosc că am găsit la textele care nu-mi convin muzică excelentă. Sigur c-am exagerat când am spus că ascult 4 ore pe zi de rock, ascult de fapt 6 ore (râde). Era singura mea șansă să stau treaz noaptea într-o vreme în care era foarte greu să stai să citești. Modul de a fi al rockerilor nu mi-a displăcut niciodată. Când am început să lucrez cu programele anti-drog și anti-alcool, mi-am dat seama că nu dinspre rockeri vine grosul, că pot fi nefericiți și oamenii care spun că sunt pe calea cea bună.

Ce-am descoperit în raport cu cartea pe care am citit-o inițial pe calculator, că așa a ajuns la mine, apoi în ediția asta, e că e un fel de jurnal de inimă. Eu am avut senzația marilor jurnale citind-o, mai cu seamă că într-o vreme România și-a recuperat o parte din memorii. Nu știu dacă ați remarcat, Humanitasul face eforturile astea, și mai sunt și alte edituri care publică memoriile celor din pușcărie, memoriile celor din lagărele sovietice etc. Toți exilații de felul acesta au dreptul la memoria lor. Nelu, într-un fel, ne întoarce memoriile înapoi. Eu îi știu emisiunile de când eram mic, nu mi-am închipuit vreodată în viața mea că am să stau în stânga lui.

Pentru mine, de exemplu, faptul că aveam două bețe de baterie în geantă era mai important decât faptul că aveam Larousse-ul.

Cultura mi-am făcut-o așa, eu fiind un tip care a văzut de câteva ori opere, operete, poate de aici și bufoneria mea. Sunt construit mai mult din teatru decât din mersul la biserică în primii ani din viață, dar recunosc că lucrurile sunt făcute de oameni și oamenii nu pot fi judecați pentru ceea ce fac, ci doar admirați. Și apoi un ultim lucru pe care-i obligatoriu să-l rostesc – eu nu cred că, dacă s-ar strânge toți rockerii, n-ar ști să colinde. Problema cea mare e dacă cei care înjură rockerii mai au curajul să colinde… Mi-e foarte greu să cred că eu sunt pus aici ca judecător al poporului meu – prefer un popor care nu se înjură și care crește în muzică, îl prefer oricând. Prefer oricând serile noastre de ascultat muzică cu coada urechii, bucuria de a cunoaște oamenii de acolo.

Pentru mine, de exemplu, faptul că aveam două bețe de baterie în geantă era mai important decât faptul că aveam Larousse-ul, nici nu știam că există Larousse, dar de bețele de tobă știam, pentru că aveam colegi care cântau. Ani de zile am încercat să facem formații, Brașovul era exultant prin `87, era modul nostru de a ne manifesta. Ne prosteam, pentru că n-aveai cum să înveți așa de repede, și băteam la tobe până ne ieșeau ochii. Cine mai înțelege acum momentele alea? Pentru că acum când totul e liber, nimeni nu știe ce a însemnat să bați la tobe cu mâinile legate sau cu cleștele pus pe sintetizator. Pentru că am văzut și momente din astea. Sunt momente din astea în carte recuperate sistematic, se vede mintea aia de depanator IBM al autorului (râde).

Ceea ce regret este că această carte nu este susținută de reviste de specialitate pe măsură, poate că partea integrantă a acestui proiect este să începeți să scrieți, cei care vă pricepeți bine, să scrieți corect despre ceea ce înseamnă rockul.

Să știți că în `91, când am intrat la facultate, umbla o broșurică verde pe care scria „Muzica rock și îndrăcirea”. N-am înghițit-o nici pe aceea, din motivul că prietenul meu cânta perfect la vioară, la pian și era rocker. Așa că bine că mi-am ascultat colegii, că le-am ascultat gusturile și am învățat din relația cu oamenii că-i mai bine să spui cum zice inima ta, adevărul tău în raport cu adevărul lui Dumnezeu. Chiar m-am gândit azi dimineață că două capitole de aici ar trebui transferate la școală sub forma unor cărți făcute cu bun simț.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am avut profesori care să mă învețe să scuip pe toți cei care creează altfel decât gândesc eu.

Înainte de a veni aici, am sunat-o pe profesoara mea de muzică care trăiește încă, e femeia care ne-a cărat cu brațul tot ce însemna noutăți pe piață și ne spunea la un moment dat, la ore, cum se poate transforma muzica rock în muzică simfonică, și muzica simfonică în muzică rock, discursul ei de clasa a VIII-a. Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-am avut profesori care m-au învățat asta și nu profesori care să mă învețe să scuip pe toți cei care creează altfel decât gândesc eu. Nu-mi place opulența în prostie, niciodată n-am suportat-o, nici în Biserică, nici în afara ei, dar trebuie să fim atenți pentru că ne creștem unii pe alții.

Am văzut în interiorul cărții poza cu formația Celelalte cuvinte, pentru mine discul lor a fost cel care mi-a schimbat viața, pentru că atunci am citit Goethe pe muzica lor.

Eu sunt foarte apreciativ față de folkul românesc, noi (n.r. românii) am avut chitare, și voci, și versuri superbe. Totuși, avem o demnitate românească și în rock, pe care n-are cum să ne-o calce nimeni în picioare. Sunt conștient – n-am prins eu anii ’60, – și sunt convins că după ’75-’76, ne-am luminat corect în ceea ce privește rockul.

Mulțumesc încă o dată celui pe care-l ascultam la radio și pe care acum îl văd și nu mă dezamăgește.