Nicu Covaci despre „Rock sub seceră și ciocan”: „Era nevoie de așa ceva la noi, pentru ca tinerii să înțeleagă cum a fost atunci”

Am crescut cu rock clasic. Am crescut cu Led Zep, Jimi, Queen, Janis, The Doors și CCR. Mi-e tare greu să-mi imaginez copilăria și adolescența altfel decât pe acordurile lor, altfel decât cu muzica lor străbătând de la mine din cameră în toată strada.

Cu PHOENIX, mai târziu, am amintiri cețoase, îmbibate de aburii alcoalelor în exces, întotdeauna undeva pe munte spre Festivalul de la Gărâna, unde norii erau foarte joși. O ascultam la casetofoane și walkman-uri, și pentru că mereu când făceam asta eram pe drumuri, am asociat formația asta cu libertatea, cu evadarea și cu aerul rece de munte, fără să le cunosc însă trecutul. De unde să fi știut eu atunci că, peste zece ani, aveam să stau de vorbă cu Nicu Covaci despre Rock sub seceră și ciocan, prima cronică de rock românesc scoasă vreodată la noi…

Cu tot rockul pe care îl iubeam și îl ascultam, Rock sub seceră și ciocan al lui Nelu Stratone mi-a dat o palmă, arătându-mi că nu știam nimic despre muzica asta din România. Sau prea puțin să mai fie relevant, oricum.

Pentru că PHOENIX a fost prima formație românească de gen pe care am ascultat-o, mare mi-a fost curiozitatea când am primit manuscrisul, să răsfoiesc paginile până la capitolul care dezvolta istoria trupei. Și dintre toate informațiile pe care le-am găsit în carte, vă las și vouă aici, în tușe groase, evoluția impresionantă în ciuda diriguirii „atente” a autorităților ceaușiște, a uneia dintre cele mai mari formații pe care le-am avut.

Aflu așadar că PHOENIX a fost printre primele formații înființate la noi și că, la început, s-au numit SFINȚII (după un serial englezesc difuzat de televiziunea română, „Sfântul”), în formula Nicu Covaci (chitară solo, voce), Claudiu Rotaru (chitară armonie),- care pleacă imediat după terminarea facultății -, Béla Kamocsa (chitară bas, voce) și Moni Bordeianu (voce, tobe), ulterior adăugându-li-se Günther Reininger (orgă) şi Ioan „Pilu” Ştefanovici, urmat de Dorel Vintilă Zaharia (tobe).

Bela Kamocsa e citat de Nelu în Rock sub seceră și ciocan, povestindu-ne cum PHOENIX a fost prima formație care s-a folosit de un tertip dubios ca să nu se destrame imediat după ce membrii săi terminaseră facultatea, truc împrumutat mai apoi și de alte trupe:

De fapt, mai târziu, când eram în ultimii ani [de facultate n.r.], toată trupa, în afară de mine, a fost internată la spitalul psihiatric Gătaia, timp de o lună, ca să poată bisa pe motive medicale. Directorul spitalului era fan de jazz, dar susținea și beatul. Internaților li s-a dat chiar un spațiu să repete, de parcă se experimenta o nouă terapie – «beatoterapia». A fost probabil un interesant cantonament artistic pentru băieți, care nu știu cum au interacționat cu bolnavii adevărați. Eu făceam autostopul de două – trei ori pe săptămână, de la Timișoara, pentru repetiții. (p.65)

În `68 și `69 le apar două EP-uri, dar cum Electrecordul n-a vrut să riște să nu vândă tirajul primului EP unde existau doar piese în română, PHOENIX apar și cu două coveruri, „Lady Madonna” și „Friday On My Mind”. Numai că surpriză. Tirajul s-a epuizat aproape instantaneu, fiind necesar un al doilea pentru a face față cererii pieței, discul vânzându-se în 120.000 de exemplare.

Între timp, devin preferații bine-cunoscutului Cornel Chiriac care, începând cu 10 iunie 1967, realizează emisiunea „Metronom” la Radio România, o emisiune ce-și propunea, „pe lângă prezentarea noutăţilor muzicale ale momentului, şi promovarea intensă a rockului autohton.” (p. 54)

Curând, Bordeianu se pregătește să-și ia tălpășița în State, Kamocsa părăsește și el trupa, iar PHOENIX se reface într-o nouă formulă, stabilizată spre sfârșitul anului 1971.

Nelu continuă povestea PHOENIX, spunându-ne că alături de Nicu Covaci (chitară solo, voce, student la Arte Plastice) și Mircea Baniciu (voce, student la Arhitectură), vin Josef Kappl (chitară bas, vioară, fluier, voce, ex-COLOR, CLASIC XX, student la Conservator) și Costin Petrescu (tobe, ex-OLYMPIC ’64, student la Arhitectură).

Cu acest prilej se produce o modificare stilistică evidentă în soundul PHOENIX, apelându-se tot mai mult la folclorul arhaic, ritualurile păgâne și obiceiurile precreștine, ceea ce dădea un plus de originalitate trupei. (p. 178)

Pun astfel bazele unui proiect greu egalabil atunci – poemul rock „Cei ce ne-au dat nume”, prezentat în premieră la Opera din Timișoara, pe 13 ianuarie 1972, în colaborare cu Institutul de Etnografie și Folclor și Catedra de Folclor a Universității din Timișoara.

În spectacol era prezent și Valeriu Sepi (percuție, student la Arte Plastice), care avea să vină cu o serie de idei originale referitoare la scenografie și costumație, utilizând goarne, tălăngi și capre de lemn, el fiind asimilat, pentru o perioadă de timp, în trupă. (p. 179)

Anul 1973 este cel în care este pregătită lucrarea „Meșterul Manole”, o compoziție despre care Nicu Covaci afirma:

Fusese gândită să fie o operă – rock adevărată, cu un întreg scenariu, cu o concepție și o dramaturgie mult mai vaste decât orice produsesem anterior. Urmau să participe coruri, actori, dansatori, nemaifiind vorba de o simplă desfășurare de melodii ca la «Cei ce ne-au dat nume»”, libret conceput atât pe versuri folclorice, cât și pe texte scrise de Victor Cârcu. (p. 181)

Numai că dosarul proiectului s-a „pierdut”.

Formația are un succes tot mai mare, ba chiar exploziv. Ajungem în 1975, când Adrian Păunescu îi ia în vizor pe phoenicși, care erau la apogeu. Simțind că „recrutarea” lor în Cenaclul Flacăra ar atrage după sine și credibilitatea, și simpatia fanilor lor, deci a tinerilor, îi invită pe aceștia la cenaclu. Numai că odată cu PHOENIX, sălile de sport unde avea loc cenaclul nu mai sunt încăpătoare. „Flacăra” se mută pe stadioane.

Iarna anului 1974 – 1975 a adus conceptul noului spectacol „Zoosophia”, titlu ce avea să se schimbe în „Cantafabule”, cu texte semnate de poeții Andrei Ujică și Șerban Foarță.

[Textele n.r.] se refereau la semnificația universală a animalelor mitologice: inorog, vasilisc, cerb, aspidă, pasărea roc, scarabeu, pasărea calandrinon, delfin etc. Spectacolul începea cu o uvertură, o „invocație” ce reunea toate animalele, urmată de evocarea fiecărui animal fantastic, într-o înlănțuire metempsihotică. După arderea tuturor simbolurilor în cenușa ancestrală („Zoomahia”), renaște simbolul formației, pasărea Phoenix. (p. 182)

Momentan, mă opresc aici și nu vă spun mai departe ce se întâmplă, ca să vă las să descoperiți singuri.

Însă nu am putut să ratez ocazia să-l prind pe Nicu Covaci care se aflase în țară la sfârșitul anului, și să-i smulg o declarație între concertele pe care încă le susține, despre însemnătatea unei astfel de cărți în peisajul arid al istoriografiei rockului de la noi. Mi-a zis că o are pe noptieră și că abia așteaptă să o citească din scoarță-n scoarță.

Am răsfoit-o și am pus-o pe noptieră lângă mine, și mă pregăteam acum să o citesc cu mai mare atenție. E un lucru pozitiv că există această carte! Era nevoie de așa ceva la noi, pentru ca tinerii să înțeleagă cum era atunci. Faptul că Phoenix a fost reamintit în această cronică și readus în atenția publicului e un mare lucru pentru noi.
Nicu COVACI

După ce-am citit și răscitit Rock sub seceră și ciocan, singura concluzie pe care o pot trage acum e că tot ce știm despre istoria artelor noastre, fie că e vorba de muzică, literatură, pictură sau gastronomie e atât de precar, încât sunt necesare o trudă stahanovistă și o aplecare pentru monomanie pentru a le recupera și a le resuscita. Nelu a făcut-o cu rockul.