(Exclusiv) Primele pagini din „Micul Saturnian”, noul roman semnat de Octavian Soviany

După succesele obținute cu Viața lui Kostas Venetis sau Casa din Strada Sirenelor, cărți iubite atât de critică, cât și de public, vândute în mii de exemplare, Octavian Soviany, printre cei mai apreciați scriitori contemporani, anunță publicarea romanului Micul Saturnian, volum ce va face parte din seria Lelian (de patru cărți), un proiect ce are la bază biografia marelui Verlaine.

În Lelian, documentarismul se împleteşte cu ficţiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorică pe al cărei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se mişcă dezinvolt, plămădite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va rămâne adânc încrustat în conştiinţa cititorului.

Am venit pe lume la Metz, în al paisprezecelea an al Monarhiei din Iulie, unul dintre acei ani în care istoria se arată zgârcită cu evenimentele, pregătindu-şi în secret epocile de nebunie. La Paris domnea tot Ludovic-Filip, iar la Londra începuse să domnească de şapte ani regina Victoria. Charles Baudelaire era un tânăr sclipitor de douăzeci şi trei de ani, Hugo începuse să încărunţească, iar peste zece ani avea să se nască Maxime. În Franţa aveam tot mai mulţi industriaşi şi oameni de afaceri; capitalurile sporeau, pantalonii deveneau tot mai neîncăpători, femeile tot mai dornice de tirade lacrimogene; era epoca romanului foileton, care făcea furori nu doar printre băieţii de prăvălie, iar doamnele îl citeau umăr la umăr cu cameristele. Negrii lui Dumas transpirau din greu scriind Muşchetarii şi Monte Cristo.

Până şi mama mea (de la care am moştenit o oarecare înclinaţie către romanele ieftine şi romanţele sentimentale) a fost o cititoare pătimaşă a lui Monte Cristo.

Doar sărăcimea Parisului părea să clocească ceva; prin tavernele din foburgurile muncitoreşti, transformate în viespare de anarhie, se vorbea despre furtuna din 1793, care retezase atâtea capete simandicoase, era invocat numele lui Marat, se declara război palatelor şi pace colibelor, bărbaţi şi femei cu trupurile schilodite de muncă îngânau, la un pahar de poşircă, vechile cântece ale Revoluţiei, încredinţaţi că au cele mai frumoase braţe şi picioare din lume, menite să răstoarne tronurile şi să facă una cu ţărâna palatele. Începuse să plutească în aer viforniţa lui 48.

La mesele lor se aşeza, în unele nopţi fără lună, spectrul în frac albastru al lui Robespierre.

De la dânşii am moştenit înclinarea spre anarhie.

Şi tot într-o asemenea noapte am venit pe lume şi eu, sub semnul viforos al berbecului, de la care mi se trag firea pusă pe harţă şi accesele de mânie, ba chiar şi o anumită pornire spre crimă, care, din fericire, nu a avut niciodată împrejurările cele mai propice pentru a fi dusă până la capăt. De la Saturn, în care îmi am ascendentul, am primit ca zestre excesul de bilă, un temperament melancolic, nefericirea în dragoste, durerile rebele de oase, pielea de culoare verzuie şi o mare sensibilitate la frig. Luna Neagră m-a dăruit cu o senzualitate bolnăvicioasă. Aprinse de timpuriu, simţurile mele au fost atrase mereu de experienţele oprite, de fructele interzise şi de plăcerile condamnate de societate. Toaletele femeieşti sofisticate m-au excitat totdeauna mai mult decât goliciunile, iar vederea unui ciorap ajurat, ba chiar a unei simple jartiere, mă poate duce până la juisare. Ador parfumurile, fardurile, pudrele de toate culorile, perucile din epoca rococo-ului şi am visat adesea că fac dragoste cu o marchiză ce nu-şi scoate nici în momentele de intimitate peruca pudrată. În pielea mea de burghez se ascunde fantezia erotică a unui marchiz din timpul Regenţei, iar stigmatul bolilor lumeşti nu m-a cuminţit nici la bătrâneţe.

De la bunii şi dragii mei părinţi n-am moştenit decât numele de familie şi oroarea de usturoi.

Mi s-a spus că noaptea naşterii mele fost o noapte posomorâtă de martie, care semăna cu o noapte de toamnă târzie. Încă de cu seară începuse să cadă o lapoviţă murdară, cerul era negru ca smoala, iar vântul, care bătea furios dinspre Mosella, îndoia copacii din rădăcină.

Tata se plimba agitat prin salon, căci moaşa, care fusese chemată încă de dimineaţă, îi spusese că va fi o naştere grea, şi trebuiseră să trimită după doctorul Berthier. Nici nu avea cum să fie o naştere lesnicioasă. Mama avea treizeci şi cinci de ani, o constituţie destul de firavă şi pierduse până atunci trei sarcini.

Firea mea sucită s-a dat la iveală de la bun început: am pornit-o spre lume cu umărul înainte, iar mamoşul a transpirat din belşug până să-mi corecteze poziţia. Travaliul a durat paisprezece ore, iar mama s-a zbătut ceasuri întregi între viaţă şi moarte.

De câte ori nu avea să-mi reproşeze chinurile din noaptea aceea nefericită! De câte ori ne certam (şi ne certam des, căci amândoi ne aprindeam repede) nu uita să-mi aducă aminte cu ce preţ de suferinţă mă adusese pe lume. Era convinsă că o pornisem cu umărul înainte doar din răutate şi cu intenţia tainică de a o ucide. Numai ajutorul Sfintei Fecioare o scăpase de la o moarte năprasnică. Mai bine ar fi născut o năpârcă!

Vorbele astea izbucneau însă din prea multă iubire. Mama şi cu mine ne-am iubit pătimaş, aproape necuviincios, iar adoraţia ei pentru mine (care în copilărie mi-a încurajat toate toanele şi toate răutăţile) n-a semănat niciodată cu dragostea aceea călduţă pe care mamele obișnuiesc să le-o poarte odraslelor lor. În schimb, tata mi-a arătat întotdeauna o anumită asprime şi, deşi încerca să-şi ascundă adevăratele sentimente, mi-am dat seama încă de timpuriu, din micile lui gesturi, după anumite expresii ale feţei sau din câte o vorbă scăpată la întâmplare, că nu mă iubea. Odată i-a spus unuia din camarazii de regiment, după ce deşertaseră la masa din salonul din faţă câteva clondire cu vin (am auzit asta cu totul întâmplător), că nu mă recunoaşte drept fiul său şi că biata mea mamă mă concepuse pesemne cu diavolul.

Totul a început de cum m-a văzut pentru prima dată în braţele moaşei. Se aştepta să i se arate un flăcău zdravăn şi sănătos, care să-i moştenească statura înaltă şi forţa fizică ieşită din comun, dar la vederea mea nu şi-a putut reţine o strâmbătură. Eram un boţ nevolnic de carne, o făptură schiloadă şi pricăjită, cu pielea verzuie şi gura imensă a unui broscoi, aproape un avorton. De altfel, doctorul Berthier socotea că am puţine şanse de a rămâne în viaţă.

Acest medic mărginit de provincie nu văzuse, probabil, prea multe la viaţa lui. Nu bănuia că boţul de carne, căruia îi prevestise un destin de efemeridă, poseda vitalitatea ieşită din comun a buruienilor. M-am agăţat cu disperare de viaţă cu lăbuţele mele de batracian şi am supravieţuit! Trebuie să recunosc însă că asta s-a datorat şi părinţilor mei, care mi-au acordat cele mai bune îngrijiri cu putinţă. Nu erau nişte oameni sărăci, iar tata (care pesemne se simţea cumva vinovat că nu mă poate iubi) s-a străduit să-mi ofere întotdeauna tot ce era mai ales şi mai bun, reuşind să facă din mine, în destul de scurt timp, micul tiran al familiei.

Mama era convinsă că apucase să mă aducă pe lume şi să mă ţină în viaţă doar printr-un miracol al Sfintei Fecioare. Am primit la botez drept al doilea prenume pe cel de Marie, am fost îmbrăcat până la şapte ani doar în alb şi albastru, iar, doar la câteva zile de la naştere, am căpătat un mic medalion cu chipul Fecioarei, hărăzit să ia în cele din urmă, pentru totdeauna, în anii mei tulburi, drumul unei case de amanet. În mintea mamei mele eram destinat unei frumoase cariere ecleziastice şi biata de ea visa deja pentru mine pălăria de cardinal. Oare nu chiar constituţia mea fizică, atât de firavă, era – credea ea – cel mai bun semn că sunt menit pentru calea bisericii, poate chiar a sfinţeniei? Doamne, ce-ar mai fi râs Maxime să mă fi văzut într-o reverendă!

Tata în schimb m-ar fi dorit militar, desigur la una din cele două arme „savante”: geniul sau artileria. Şi trebuie să recunosc că gusturile mele din prima copilărie se potriveau mai degrabă cu proiectele tatălui meu. Îmi plăceau jocurile războinice, adoram uniformele militare şi poveştile de război. Tata se înrolase la 16 ani în armata lui Napoleon, trecuse prin botezul focului în campaniile din 1814 şi 1815, luptase la Alger şi la Trocadero şi era foarte mândru de cele două decoraţii – una spaniolă şi alta franceză – care îi împodobeau uniforma de căpitan. Iar când îşi povestea camarazilor de regiment, care se adunau o dată pe săptămână în salonul din faţă, la un pahar de vin bun şi o partidă de whist, isprăvile de război, inima mea se umplea de mândrie. Câteva zile la rând după aceea căutam să mă aflu tot timpul în preajma lui, încercam să-i dau semne de afecţiune pline de gingăşie, mă străduiam să-i câştig dragostea, iar răspunsul lui era de fiecare doar o mângâiere maşinală pe creştetul capului şi un zâmbet silit, care nu reuşea să-i ascundă în întregime repulsia. O repulsie involuntară, instinctivă, asemănătoare cu cea pe care o produc animalele cu sânge rece, broaştele râioase sau şerpii. Nu-l pot învinovăţi pentru asta, nu era ceva ce depindea de voinţa lui și, probabil, şi-ar fi dorit şi el să simtă pentru mine o oarecare afecţiune.

Nu mi-a fost dat însă să îmbrac nici veşmintele preoţeşti, nici tunica ofiţerească. M-am dovedit încă din adolescenţă o fire trândavă şi delăsătoare, şi trăiam mai mult în închipuire. Spre disperarea tatălui meu, mi-am abandonat după câteva luni studiile de drept, am început să frecventez cafenelele literare şi să caut tovărăşia artiştilor. La douăzeci de ani eram un desăvârşit pierde-vară, mă deprinsesem cu gustul absintului, ştiam pe dinafară Florile răului şi începusem să mâzgălesc eu însumi nişte versuri pe care nu le arătam nimănui şi care luau de obicei, câteva zile mai târziu, când începeam să le găsesc foarte proaste, drumul coşului de gunoi.

Abia după ce l-am cunoscut pe Maxime am înţeles cu adevărat (sau am crezut că înţeleg) ce este poezia, deşi lecţii mai primisem şi de la alţii, dar aceştia nu erau decât nişte belferi, în vreme ce Maxime era un maestru.

Mama îşi amintea că pe la trei sau patru ani vorbeam câteodată în versuri, ceea ce i-a provocat la început o spaimă cumplită. Spunea că în momentele acelea arătam ca posedat de un demon, cuvintele franţuzeşti care îmi ieşeau din gură se amestecau cu altele, necunoscute, care în mintea ei păreau că provin din cine ştie ce limbă satanică, iar totul avea ritm şi rima, deşi era lipsit cu desăvârşire de noimă. Asta se întâmpla mai ales la trezirea din somn, când (povestea mama), după ce priveam câteva clipe cu nişte ochi rătăciţi vreo pată nevăzută de pe peretele din faţa mea, începeam să scot acele cuvinte ciudate care o îngrozeau şi care i se păreau că seamănă cu nişte formule vrăjitoreşti. Mama i-a povestit totul preotului, care a sfătuit-o să mă stropească cu apă sfinţită, promiţând că se va ruga pentru mine.

Avea şi ea, sărmana, dreptatea ei: poezia e un meşteşug care le-ar trebui interzis oamenilor lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Numai că oamenii cu credinţă în Dumnezeu nu prea fac poezii, preferă bordelurile.

Când m-a văzut vindecat de beteşugul ăsta ciudat, mama a plătit câteva liturghii şi a pus şi vindecarea mea tot pe seama Sfintei Fecioare. Iar în preajma pătuţului meu au fost aşezate două chipuri ale acesteia, pentru a mă păzi de demoni şi a alunga ispitele necurate.

Atunci am descoperit că Marie, o verişoară orfană care creştea în casa părinţilor mei, semăna cu Sfânta Fecioară.

Ea a fost zâna bună a copilăriei mele, căreia i-a împărtăşit şi i-a ocrotit multă vreme jocurile. La început a fost complicea inocentă a răutăţilor mele şi, mai mult decât atât, inspiratoarea micilor gesturi de gentileţe din care era alcătuită viaţa mea morală pe vremea aceea. Îmi trecea sub tăcere greşelile grosolane, îmi exagera meritele mărunte şi mă mustra cu atâta drăgălăşenie! Cu timpul, au urmat sfaturile bune, pildele de ascultare, de deferenţă, de gesturi prevenitoare, de care am profitat mai mult sau mai puţin. Era un fel de mică mamă, care o dubla pe cea mare, o autoritate nu mai puţin blândă, nu mai puţin dragă, dar mai apropiată de mine. Când s-a căsătorit, pentru a muri – vai! – câţiva ani mai târziu, dragostea noastră a rămas aceeaşi şi, complice încă a răutăţilor mele, mi-a furnizat banii trebuincioşi pentru publicarea primei mele cărţi de poezie.

O îmbrăcau şi pe ea mereu în alb şi albastru.

Acasă toată lumea îmi spunea Micuţul.

Locuiam cu părinţii în rue Haute-Pierre, la primul etaj al unei case arătoase, cu o frumoasă faţadă cărămizie.

Locuinţa noastră era plăcută şi primitoare, iar, dintre toate odăile, cel mai mult îmi plăcea salonul din faţă, care, până la naşterea mea fusese destinat exclusiv musafirilor. O cameră largă, cu tavanul înalt, unde razele soarelui pătrundeau cu zgârcenie, şi care era scăldată aproape tot timpul într-un fel de penumbră. În lumina săracă, tapiseriile şi stofele mobilelor, ce trebuie să fi avut cel puţin cincizeci de ani, şi fuseseră moştenite de mama de la un soi de mătuşă îndepărtată, căpătau nuanţe de brun, de cenuşiu, de auriu palid. Mă simţeam aici foarte în largul meu. Am avut întotdeauna oroare de culorile prea violente, iar un roşu strident, un galben prea ţipător, ca să nu mai vorbesc de căldura aproape animalică a portocaliului, îmi provocau adevărate suferinţe ale nervilor optici. Preferam alburile murdare, griurile zilelor mohorâte, petele şterse de trandafiriu şi de violet, luciul plin de melancolie al oglinzilor uşor cariate de vreme şi al bijuteriilor vechi de argint.

Din salonul din faţă fuseseră exilate toate culorile ţipătoare, canapelele aveau o moliciune aparte, ce îmbia la reverie şi picoteală, picioarele mobilelor se arcuiau cu o nesfârşită delicateţe, covorul moale şi gros înăbuşea orice zgomot de paşi, iar o aromă discretă de mosc îmbălsăma aerul. În două vase mari de cristal, se ofileau totdeauna nişte buchete uriaşe de flori. Mama prefera florile fără miros: lalelele de un galben stins, plămădite parcă din ceară de mâna unui meşter de bibelouri, daliile albe, ce îmi vor aminti mai târziu de carnaţia fetelor de la ţară, crizantemele melancolice, gladiolele semeţe ca nişte infante. N-am văzut niciodată în salonul nostru vreun bujor sau vreun trandafir.

Într-un colţ era pianul, care m-a împărtăşit pentru prima dată cu otrava dulce a muzicii. Mama nu cânta rău, dar Marie cânta ca un înger. Parcă o văd şi acum, albă, cu părul lăsat pe umeri, atingând domol clapele, parcă adormită pe jumătate, palidă ca o logodnică părăsită, ce ascultă chemarea târzie a unui epitalam îndepărtat. Notele care îi ieşeau de sub degete îmi frângeau parcă inima şi mi-au adus nu o dată lacrimi în ochi.

Muzica nu are nevoie de vorbe, ea vorbeşte în graiul inimii, ştie să-i exprime perfect fiecare fior, fiecare tresărire şi fiecare durere. Ea poate să se ridice de-a dreptul la cer, fără să fie trasă în jos de balastul cuvintelor. Cred că oamenii au învăţat să vorbească abia după ce au uitat să cânte ca îngerii.

Nu trebuie să se creadă însă din cele scrise până acum că eram un copil veşnic posomorât. Aveam bruşte schimbări de umoare, căci dacă am în sânge excesul de bilă şi melancolia saturnienilor, am şi ceva din firea vijelioasă a celor născuţi sub semnul lui Marte, iar momentele mele posace de reverie alternau cu descărcări zgomotoase de exuberanţă, care aveau, şi ele, muzica lor.

Ferestrele salonului dădeau spre faţada posomorâtă a şcolii militare de peste drum. La ora nouă dimineaţa începea zi de zi sărbătoarea. Frumos încolonaţi, viitorii sublocotenenţi porneau călare spre câmpul de instrucţie, iar în fruntea lor păşea de fiecare dată o mică fanfară, care scotea, din alămuri şi talgere, acordurile patetice ale Marseiezei sau notele marţiale ale vreunui marş militar. Muzica asta virilă, atât de diferită de vocea languroasă şi dulce a pianului, îmi biciuia nervii, provocându-mi o stare de excitaţie şi trezind în sufletul meu de copil cine ştie ce mocnite instincte războinice. Îmi îndreptam umerii, înălţam capul şi începeam să păşesc cadenţat prin salon, în timp ce băteam cu o lingură în fundul unei tigăi de aramă furate din bucătărie. Îmi închipuiam că port şi eu o tunică ofiţerească, precum cea a tatălui meu, pantalonii săi albaştri, bine mulaţi pe picior şi vrâstaţi cu negru şi purpuriu, bicornul cu pene tricolore pe creştetul capului şi sabia lui atârnată la mijloc. În auzul meu începeau să răsune nişte comenzi militare, inima începea să-mi bată tot mai puternic, mintea mi se întuneca şi mă repezeam cu tigaia asupra unui duşman nevăzut, pe care îl snopeam în bătaie. Într-un rând victima mea a fost unul dintre cele două vase de flori ale mamei, care, atunci când mi-a văzut isprava, a izbucnit în plâns şi mi-a spus că nu-mi mai poate îndura răutăţile; într-o zi va pleca undeva departe-departe, iar eu o voi căuta şi nu o voi mai găsi niciodată. Apoi m-a stropit cu apă sfinţită şi a pronunţat, printre lacrimi, numele Sfintei Fecioare.

Am izbucnit şi eu în plâns, tremurând din toate mădularele şi uitându-mă, ca trezit dintr-un vis, la cioburile de pe covor. Frenezia mea războinică se topise ca din senin şi nu-mi mai aminteam nici măcar cum de spărsesem vasul.

După asemenea isprăvi, salonul din faţă îmi era interzis pentru câteva zile. Era nevoie de multe lacrimi şi rugăminţi până să mi se îngăduie iar să privesc de la ferestrele lui faţada şcolii de ofiţeri. Dar mama nu putea să îmi refuze nimic, iar tata, care privea cu destulă îngăduinţă jocurile mele milităreşti, mi-a dăruit chiar o săbiuţă de jucărie, cu care aveam să le mai pricinuiesc câteva ponoase mobilelor din apartament.

Mama îşi primea puţinele prietene într-o odaie mai strâmtă, mobilată cu câteva fotolii şi canapele, care se găsea lângă dormitorul părinţilor şi căreia i se spunea salonul cel mic. Mi se îngăduia să fiu de faţă şi eu, deşi nu-mi făcea o plăcere deosebită. Două dintre aceste femei îmi erau complet indiferente, iar pentru a treia din ele nutream o mare antipatie. Era soţia unuia dintre superiorii tatălui meu, iar mama o trata cu o deferenţă deosebită. Făcea parte din soiul acelor femei care nu ştiu să îmbătrânească frumos şi încearcă să-şi ascundă cu stângăcie vârsta adevărată. Sunt sigur că, aşa cum există o dragoste la prima vedere, există şi o ură la prima vedere. Pe doamna Bertrand am detestat-o de la bun început şi am convingerea că resentimentele mele erau împărtăşite de toate croitoresele şi modistele din oraş, pe care le chinuia cu toaletele sale excentrice, de concepţie proprie. Se îmbrăca în cele mai stridente culori cu putinţă: rochiile ei arătau ca nişte tarte cu fructe, eşarfele ei erau nişte adevărate coşmaruri cromatice, zămislite parcă de închipuirea bolnavă a unui nebun. Folosea parfumuri tari şi înţepătoare, care nu reuşeau să-i alunge întru totul mirosul de corp stătut şi de bătrâneţe, pe care eram silit să-l inspir la venire şi la plecare, când îmi pretindea s-o sărut. Avea nişte obraji unsuroşi, acoperiţi cu un strat gros de cremă, de care nu-mi puteam apropia decât cu repulsie buzele. Într-un timp, toate obiectele dezgustătoare miroseau pentru mine a doamna Bertrand.

O pizdă bătrână!

Salonul din faţă era rezervat în exclusivitate bărbaţilor. Acolo se adunau în fiecare seară de sâmbătă câţiva dintre camarazii de regiment ai tatălui meu. Îmi plăceau uniformele lor strălucitoare, chipurile pe care se putea desluşi o uşoară expresie de severitate, mustăţile răsucite în sus, glasurile lor puternice, deprinse cu comenzile militare, hohotele sănătoase de râs, mirosul de tutun şi colonie. Aproape că nici nu-mi băgau în seamă prezenţa. Câteodată, tata, ca şi cum m-ar fi văzut doar în momentul acela, îmi întindea o prăjitură de casă şi un pahar cu un deget de vin roşu, care, spunea el, limpezeşte mintea şi curăţă sângele.

Nelipsit de la sindrofiile noastre de sâmbătă seară era locotenentul Lenoir, despre care îl auzisem pe tata spunând că ar fi cel mai frumos bărbat din oraş. Mie nu mi se părea aşa. Era un bărbat mai degrabă mărunt de statură, oacheş, cu nişte ochi vicleni, un nas ascuţit şi o mustaţă ţanţoşă de cavalerist. Ceea ce avea cu adevărat admirabil erau picioarele, a căror croială desăvârşită era scoasă în evidenţă de pantalonii bine mulaţi.

Tata avea o mare slăbiciune pentru locotenentul Lenoir. În timp ce ceilalţi musafiri erau întâmpinaţi cu o strângere de mână ceremonioasă, pe locotenetent obişnuia să-l îmbrăţişeze la venire şi la plecare, iar apariţia lui era salutată de fiecare dată cu un strigăt de bucurie.

Spre spartul petrecerii, vinul îi făcea pe oaspeţii noştri mai slobozi la gură şi începeau poveştile despre femei. Locotenentul Lenoir era neîntrecut. Nu prea înţelegeam mare lucru din istoriile lui, dar socotesc că trebuie să fi fost foarte vesele, de vreme ce le smulgeau celorlalţi musafiri nişte hohote groase de râs, care parcă aveau ceva din grosolănia unei sudalme. Cred că cel mai tare dintre toţi râdea tata. Cu nasturii de la tunică desfăcuţi la gât, cu capul dat pe spate, cu mustăţile înfoiate, roşu la faţă, era în stare să hohotească minute în şir, în timp ce se izbea cu palmele peste coapse, iar pe faţă îi apărea o expresie care mi se părea că are ceva rău şi murdar. În asemenea momente aveam impresia că un bărbat străin ocupase locul de la masă al tatălui meu.

Într-o seară aţipisem pe jumătate, când nişte cuvinte ale locotenentului m-au smuls din starea de somnolenţă şi m-au făcut să cad tare pe gânduri. Vorbea despre o oarecare domnişoară Bijou, cu care cheltuise câteva sute de franci, dar merita, pe toţi dracii! Era dulce ca frişca şi avea o cochilie umedă şi fierbinte şi strâmtă, ca de elevă de pension!
Coquillages, coquillages,
Dangereux voisinage!

Aveam şi noi câteva cochilii, păstrate de mama, împreună cu alte amintiri din adolescenţă, într-o casetă de abanos încrustată cu fildeş. Dar cum putea fi oare cochilia domnişoarei Bijou?

Îmboldit de demonul curiozităţii, am întrebat-o a doua zi pe mama dacă are şi ea o cochilie la fel de umedă şi fierbinte şi strâmtă ca domnişoara cu care locotenentul Lenoir cheltuise câteva sute de franci. Mama m-a privit câteva clipe nedumerită, apoi s-a făcut dintr-o dată albă la faţă şi m-a pocnit zdravăn peste obraz. Era prima palmă din viaţa mea pe care o primeam de la mama.

Iar de atunci nu mi s-a mai permis niciodată să asist la conclavurile milităreşti din salonul din faţă.