Emilia Chebac: „Fără cărțile lui Soviany, eram doar o cititoare amatoare”

Emilia Chebac este blogger pe zona culturală. Scrie despre cărți, proiecte culturale, filme și oameni. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția de Artă sacră, iar la bază este economist. Acum trei ani, în urma unui curs de blogging, a deschis emiliachebac.com, iar de aproape un an a devenit una dintre cele mai bune prietene ale editurii noastre.

Ne-am propus să stăm de vorbă cu cititorii noștri, pentru a afla ce înseamnă pentru ei Hyperliteratura.

 

De când ai blogul emiliachebac.com și care ar fi, pe scurt, povestea lui?

Pe 22 septembrie, blogul meu va împlini trei ani. Inițial mi-am dorit un blog dedicat artei, dar cred că fi fost prea nișat. Apoi am decis să intru pe zona culturală și educativă. Cum îmi plac foarte mult oamenii, în ultima vreme m-am concentrat pe interviuri. Pe viitor, vreau să introduc o rubrică de interviuri cu autori români. Cred că literatura română are nevoie de mai multă promovare.

Care este cartea de la care a început prietenia ta cu Editura Hyperliteratura?

Primele cărți pe care le-am citit de la Editura Hyperliteratura au fost ale Luciei Hossu-Longin. Oamenii mari care au făcut România Mare se citește cu un pachet de servețele alături. Sunt povești fabuloase despre oamenii care au realizat Marea Unire. Și cei mai mulți, din păcate, au ajuns în închisorile comuniste.

 

 

Oamenii mari care au făcut România Mare și Credința nepieritoare m-au ajutat foarte mult. Din ele am aflat povestea episcopului Iuliu Hossu, de exemplu. Când m-am întâlnit cu regizorului Nicolae Mărgineanu să-i iau interviu pentru Cardinalul, un film despre viața episcopului acestuia, a rămas impresionat de cât de multe detalii știam despre el. Asta a fost datorită cărților doamnei Hossu-Longin.

 

Editura Hyperliteratura, prin publicarea cărții Oamenii mari care au făcut România Mare, a izbutit o reparație morală.

 

Ce reprezintă pentru tine Memorialul Durerii? Pornind de la motto-ul proiectului, Istoria care nu se învață la școală, crezi că elevii ar avea mai multe de învățat din astfel de cărți și documentare?

Eu am o sensibilitate pentru această doamnă. Proiectul Memorialul Durerii a scris istorie. Mă doare că oamenii încă nu cunosc cât ar merita acest proiect. Și nici cărțile. Editura Hyperliteratura, prin publicarea cărții Oamenii mari care au făcut România Mare, a izbutit o reparație morală.

 

 

Categoric, un tânăr poate învăța mult mai multe din astfel de proiecte decât de la școală. Ar fi benefic dacă profesorii de istorie ar invita astfel de personalități să le vorbească tinerilor. Cu siguranță ar avea o abordare mult mai flexibilă și mai pe înțelesul lor, iar adolescenții ar descoperi istoria altfel.

 

Mă credeam o cititoare profesionistă, dar s-a dovedit că fără cărțile lui Soviany eram doar o amatoare.

 

Scopul Editurii Hyperliteratura a fost, de la bun început, să aducă autorii români contemporani către cititori, având în vedere că majoritatea editurilor de la noi nu se preocupă aproape deloc de promovarea literaturii autohtone. Cu atât mai mult, ne bucură faptul că noi ți l-am putut aduce pe Octavian Soviany în bibliotecă, iar el că te-a descoperit ca cititor.

Cred că Micul saturnian m-a ales pe mine, nu invers. Deși a trecut ceva timp de când am citit-o, se pare că emoțional sunt încă acolo. Primul volum din seria Lelian, spre rușinea mea, a fost primul roman semnat de Octavian Soviany pe care l-am citit. Mă credeam o cititoare profesionistă, dar s-a dovedit că fără cărțile lui Soviany eram doar o amatoare.

Cine cunoaște detalii despre Verlaine, realizează că nu a avut o viață banală. Dacă acest subiect, extrem de ofertant, ar fi picat pe mâna altui autor, cu siguranță ar fi căzut în capcana trivialului, încercând să-l exploateze în scop comercial. Octavian Soviany este un autor cu o scriitură extrem de elegantă. Se folosește de o muzicalitate a frazei, pentru a descrie oameni și stări deloc frumoase, pe care, eu una, n-am mai întâlnit-o până acum în literatura română contemporană. Este incredibilă experiența mea cu acesta carte.

Eu moderez și un club de lectură, pentru care am stabilit titlurile pentru tot anul 2020. Ca să înțelegi cât de mult mi-a plăcut, am scos un autor străin și am pus în noiembrie Micul saturnian. O parte din membrii clubului au citit deja cartea.

 

Consider că acest roman a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.

 

Care e scena ta preferată din carte?

Nu am o scenă preferată, dar îmi plac teribil descrierile de personaje. Octavian Soviany este înzestrat cu un simț psihologic aparte, de aceea personajele pe care le construiește nu au cum să te lase indiferent: fie le iubești, fie le urăști. Demult nu am mai citit o carte cu atâta bucurie.

 

 

Am început să citesc Micul saturnian seara, înainte de culcare. M-a ținut trează până la patru dimineața, iar primul lucru pe care l-am făcut după câteva ore de somn, a fost să reiau lectura. Cartea lui Soviany m-a ținut un weekend întreg în casă. Nu am găsit niciun fragment care să mă plictisească, iar când am închis-o, am avut senzația că m-am despărțit de un prieten drag. Toate persoanele cărora le-am făcut cadou acest roman, mi-au spus că este minunat. O prietenă care a făcut imprudența să deschidă Micul saturnian într-o stație de metrou, a luat trenul în sens invers.

Octavian Soviany ar trebui studiat în liceu. Consider că acest roman a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.

 

Pentru mine nu doar scriitorul Octavian Soviany prezintă garanție, ci și traducătorul.

 

Nouă, Istoria Familiei Sanson (tradusă de Octavian Soviany), ni se pare o carte de istorie unicat. Cum este istoria văzută prin ochii unui călău? Cât de controversată ți s-a părut? Au apărut câteva fragmente online, de care unii cititori s-au speriat.

La scurt timp după ce am terminat de citit Micul saturnian, am luat Istoria Familiei Sanson. Mi-a plăcut grozav cartea. Am avut chiar senzația că tot Soviany scris-o. Dacă îi citești cărțile, realizezi că Soviany are o pasiune pentru acest personaj. În Casa din Strada Sirenelor face dese referiri la această familie.

Nu aș vedea cartea tradusă de altcineva. După ce am citit Istoria Familiei Sanson, am început să fiu mult mai atentă la stilul unui traducător. În plus, dacă aș găsi o carte tradusă de Soviany, aș cumpăra-o cu încredere, fără să o răsfoiesc. Pentru mine nu doar scriitorul Octavian Soviany prezintă garanție, ci și traducătorul.

Nu m-a speriat această carte, pentru că am citit ceva istorie la viața mea. Persoanele mai tinere pot fi șocate de acest tip de literatură. Observ acum un curent: nu citim despre închisorile comuniste, despre revoluția franceză sau despre gulagurile din Rusia bolșevică, pentru că ne provoacă durere. E o gândire nesănătoasă. Ne este teamă că dacă ne aplecăm prea mult asupra trecutului, vom începe să simțim cu adevărat suferința.

Nu m-am implicat emoțional atunci când am citit introducerea, cu toate că este greu de digerat. Am luat-o ca pe o documentare. Am citit apoi cu drag partea de jurnal.

 

 

Genul ăsta de literatură îmi este cunoscută de la 13-14 ani. Chiar și atunci, deși eram mai ușor impresionabilă, nu am putut renunța niciodată la o carte din acest motiv. Când citești memoriile unui călău, bănuiesc că îți faci o idee despre ce urmează.

Istoria trebuie privită din toate unghiurile. Până acum am citit istoria, de cele mai multe ori, din perspectiva victimei. Mi s-a părut cu atât mai interesant să vezi istoria din punctul de vedere al călăului. Abia aștept să citesc următorul volum.

Ce alte cărți ai mai citit de la noi și cum vezi tu colecția noastră de proză?

M-a distrat teribil Am fost un copil reușit?. Mi se pare o carte sinceră, remarcabil scrisă, care nu te plictisește deloc. Plus că iubesc Brașovul foarte mult.

Tot la Hyperliteratura l-am descoperit pe Radu Aldulescu cu Rezidenți în Casa Visurilor. Într-o lume în care orice poate fi falsificat, bucuria, durerea, ura și mai ales dragostea, e reconfortant să citești un autor care refuză să falsifice emoții. Din nou, mi-ați dovedit că sunt o cititoare amatoare.

După ce am citit Despre tristețea femeilor frumoase, am declarat că Andrei Ruse ar trebui să scrie mai mult. El m-a făcut să citesc un gen de literatură de care, de obicei, evit să mă apropii. Scenele mai explicite din volumul său de proză scurtă nu mi s-au părut vulgare. Dacă ești atent, vei descoperi acolo o emoție care se ridică deasupra trivialului. Proza mea preferată din această carte este Femeia care nu a zâmbit niciodată.

Îmi place mult formatul cărților de la Hyperliteratura. Sunt ușor de transportat. Grafica copertelor, de la titlu la titlu, devine mai sofisticată. Genială ideea lui Andrei Ruse de a alege o pictură pentru coperta Micului saturnian. Mi se pare extrem de importantă pagina de la începutul cărților, cea cu detaliile despre autor. Făra acel scurt istoric, nu aș fi aflat, de exemplu, că Octavian Soviany este născut de ziua cărții. Nu am văzut asta la alte edituri.

Cum e colaborarea ca blogger de carte cu Editura Hyperliteratura, față de cea cu alte edituri?

Cu Editura Hyperliteratura este exact genul de colaborare pe care eu o consider firească. Editurile trebuie să înțeleagă că, în momentul în care trimit cărți unui blogger, este nevoie de puțină documentare pentru a afla ce gen de cărți citește. Nu poți să-i trimiți orice. Este important să îi lași liberatea să aleagă cartea sau cărțile cu care rezonează, doar așa mesajul lui va fi credibil.

Îmi doresc să atrag atenția asupra autorilor români, de aceea mă pliez pe multe din titlurile voastre. O colaborare frumoasă constă în munca de echipă. Editura Hyperliteratura a făcut un efort să înțeleagă ce fel de om sunt și ce gen de cărți citesc. În momentul în care editura este atentă la blogger-ul cu care colaborează, lucrurile pot merge într-o direcție foarte bună.

 

* Interviu realizat de Cristiana Todiresei, Online Content Manager Hyperliteratura.