Dan Andrei Aldea (SFINX) și povestea unui alt mare artist care, în comunism, a fugit din țară
Pentru cine nu știe, Dan Andrei Aldea este una dintre pietrele de temelie ale rockului românesc, al cărui nume se leagă foarte puternic de formația SFINX. Cântăreț, poliinstrumentist – chitară, vioară, claviaturi, blockflöte, muzicuță, chitară bas -, aranjor și compozitor român, Aldea este considerat de colegii săi de breaslă – și nu numai – drept un muzician inegalabil și genial. Și, ca aproape orice piatră de temelie a artei autohtone, a fost nevoit să plece din țară mai bine de trei decenii.
Dar până să ajungem acolo, o să încerc să sintetizez mai jos cariera acestui artist autentic și o să încep cu anii ‘60, atunci când explozia formațiilor de muzică rock la noi a fost cea mai puternică:
Așadar, imediat după prezentarea filmului muzical „The young ones”, la numai doi ani, adică în 1964, s-a înființat trupa SFINX. Aldea nu a făcut parte din ea încă din începuturile sale, el și-a făcut ucenicia în trupa DACICUS, pe vremea când, după spusele sale, știa doar două acorduri de chitară, și MEMPHIS, când l-a învățat și pe al treilea. Din păcate, nicio urmă a înregistrărilor și trecerii acestor formații prin lumea muzicală nu mai există, însă grație colaborării din MEMPHIS cu bateristul Marian Toroimac, Aldea a intrat ulterior în formația SFINX:
Spre sfârșitul anului 1970, trupa SFINX reapare, de data aceasta în formulă de trio: Dan Andrei Aldea (chitară, vioară, pian, voce), Corneliu Bibi Ionescu (chitară bas) și Marian Toroimac (tobe, pian) și susține mai multe concerte la Student Club, unde prezintă și noile compoziții din repertoriu: „Lumină lină”, „Șir de cocori”, „Blues absurd”, „Languir me fais”, „Purgatoriu”, „Verde crud” și „Doină”, repertoriul pregătit pentru cea de-a doua ediție a Festivalului Club A.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 98)
Aldea povestește într-un interviu acordat lui Nelu Stratone pentru revista „Art & Roll” cum, imediat după intrarea în SFINX cât încă era student la Conservator, a reușit să fie exmatriculat din cauza absențelor. Numai că absențele erau justificate de un țel superior, și anume dorința lui Aldea de a deveni un chitarist adevărat. Și-a amenajat un pat în sala de repetiție, tot acolo mânca și tot acolo și-a cizelat până la perfecțiune mânuirea chitarei. De fapt, pe scurt, zilele și nopțile acelea de exersări epuizante au șlefuit un geniu.
O mărturisește chiar Nelu, în Rock sub seceră și ciocan:
Nimic nu prevestea transformarea spectaculoasă a trupei, petrecută după cooptarea bateristului Marian Toroimac și a chitaristului Dan Andrei Aldea.
(p. 97)
La nici un an de la cooptarea lui Aldea în SFINX, formația participă la cel de-al doilea Festival Club A. Într-o atmosferă ostilă muzicienilor, tensionată și paranoidă creată de autorități în binecunoscuta și neagra perioadă a anilor ‘70, SFINX au poposit pe scenă primii în acest festival. După cum spune Nelu în Rock sub seceră și ciocan, era un clash de orgolii componistice acolo, așa că fiecare formație se ambiționa să cânte mai bine decât „rivala”.
SFINX au oferit un show de excepție, deschizând un festival care avea să impresioneze spectatorii. („Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 160)
La acest cel de-al doilea festival, SFINX iau premiul pentru „Compoziție Originală”, pentru piesa „Șir de cocori”, și premiul pentru „Cel mai bun chitarist”, acordat lui Dan Andrei Aldea.
În scurt timp, SFINX au devenit idoli, iar la concertele lor, tinerii care nu mai aveau loc în săli săreau gardurile, intrau pe geamuri, se băteau și se îmbulzeau ca să-i asculte. Nu-i de mirare, căci show-ul făcut de băieți era avangardă totală pentru acele vremuri. Despre Toroimac, Aldea povestește în Rock sub seceră și ciocan cum acesta, fiind și percuționist, și pianist în SFINX, când își termina partea la tobe, sărea pe pian și pornea un spectacol experimental desăvârșit, aproape înspăimântător, care l-a speriat până și pe marele compozitor și pianist Richard Oschanitzky.
Cei doi fiind buni prieteni, momentul când Toroimac părăsește formația în ‘72, pentru Aldea reprezintă, în spusele sale, moartea SFINX-ului, căci tot ce a urmat a fost o continuă zbatere și un continuu du-te vino al membrilor.
Astfel, din vara anului 1973, componența formației SFINX este: Dan Andrei Aldea (chitară solo, voce, blockflotte, vioară), Corneliu Bibi Ionescu (bas), Mihai Cernea (tobe, voce). Dar SFINX-ul nu va rămâne în formula asta.
În 1975, le apare albumul „Lume albă”.
Un album în care se observă pasiunea lui Dan Andrei Aldea pentru rockul progresiv european și pentru „bibi-synthesizer”, un instrument construit de basistul Bibi Ionescu.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 185)
Ca o paranteză aici, o să spun că Ionescu, o fire foarte creativă, a fost și cel care l-a ajutat pe Aldea să-și construiască prima lui chitară când a intrat în SFINX. Aldea spunea că a fost un copil foarte sărac și abia după un timp a reușit să facă rost de scule mai performante pe care, declară el, le-a plătit ulterior în sânge.
Următorul disc SFINX, „Zamolxe”, a fost tărăgănat de comuniști. Era prea criptic și mistic, iar chestia astea i-a cam pus pe jar pe tovarăși, care nu prea știau ce să înțeleagă din el. SFINX-ul își cântau în tot acest timp melodiile de pe album pe la evenimente și au tot așteptat aprobarea, și au tot așteptat, și aprobarea nu părea să mai vină. Aldea și-a cam luat gândul să-și vadă discul imprimat, însă după ani de hărțuială, dorința trupei se înfăptuiește în cele din urmă.
Apoi, prin 1981, Aldea înregistrează la Electrecord un single, „Zece arici înamorați” / „Noi nu ne temem”, în care parodiază Festivalul Cântarea României și Cenaclul Flacăra. Evident, discul a fost curând retras de pe piață după câteva zile de la lansare.
A urmat o nouă plecare în Belgia a formației SFINX. Cu această ocazie, surpriză!:
Primim vestea rămânerii în străinătate a lui Dan Andrei Aldea, care a solicitat azil politic în Germania. A rămas acolo timp de peste trei decenii.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 355)
Dezamăgit și probabil obosit de felul cum era tratat în țară, Aldea a plecat în momentul în care știa că nu va mai avea nicio șansă aici. Bineînțeles, pentru că de la noi pleacă oamenii de calitate, după ce refuză să mai lupte cu morile de vânt ale sistemului și ale oamenilor care nu înțeleg nimic niciodată. În spusele sale, „poate pentru o ţară ca România, unul ca mine nici nu e important”.
Oamenii din această lume străină sunt şi ei altfel. Scopul lor în viaţă nu e să-l fraierească pe Aldea. Nici să „i-o tragă”, „să-i dea muie”, cum se spune în new Romanian. De douăzeci de ani, nimeni nu m-a păcălit cu un pfennig. De fiecare dată se întâmplă acelaşi scenariu: livrez munca, sunt întrebat „cât doresc” şi orice sumă spun, primesc dublul ei cu mulţumiri.
(interviu acordat lui Nelu Stratone, revista „Art & Roll”, nr. 4/2000).
Nu se întoarce decât de curând, și se stabilește la Oradea, unde duce o viață discretă. Cel mai mult, la întoarcere, s-a temut de agresiunile verbale și de lipsa civilizației. Din fericire însă, nu a fost cazul.
*
Ei bine, eu nu reușesc să sintetizez cariera de o asemenea magnitudine, obstacolele, întâmplările și evoluția muzicii atât de calitative a maestrului Dan Andrei Aldea în toate rândurile scrise mai sus. O face Nelu, în documentarea lui despre periplul muzicii rock de la noi la începuturile sale, concretizate atât de coerent în Rock sub seceră și ciocan (vol. I din trilogia Istoria ROCK-ului românesc), unde fanii SFINX și fanii Aldea o să se regăsească cel mai bine. Și, după cum vedeți și în poza acestui articol, și Dan Andrei Aldea pare destul de absorbit de Rock sub seceră și ciocan.
Precomandă și susține apariția vol. II al trilogiei Istoria ROCK-ului românesc, ROCK ÎN TIMPURI NOI, de Nelu Stratona
Contribuie cu o donație prin campania de crowdfunding pe care am inițiat-o și prin care ne-am propus să strângem 14.500 lei până la data de 28 noiembrie 2017. Orice share sau donație contează!
Pentru a vedea campania noastră de crowdfunding, CLIC AICI.
Mai multe despre proiect pe pagina cărții sau pe pagina de Facebook a trilogiei.