Câteva lucruri despre Octavian Soviany, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani

Octavian Soviany este, indiscutabil, unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem și, trebuie să mărturisesc, unul dintre scriitorii mei contemporani preferați. Mai jos îl vom descoperi treptat prin operele cele mai importante pe care le-a publicat până în acest moment.

Așadar, zic să începem cu cea mai recentă operă semnată de scriitor, aceasta numindu-se Am fost un copil reușit?. E vorba de un proiect inedit la care s-a înhămat acum 5 ani și despre care nu credea la acel moment că se va concretiza în vreo scriere propriu-zisă. Am fost un copil reușit? este „culegere” de amintiri, scrise cu haz și melancolie despre o lume acum dispărută, văzută prin ochii copilului Octavian Soviany, plini de candoare și de magie.

Odată cu acest titlu, ne dorim să-i publicăm și antologia de traduceri de poezie Cartea răstălmăcirilor, poezii din literatura clasică europeană, în special franceză, la care Soviany a ținut foarte mult și pe care le-a tradus de-a lungul a aproape 20 de ani. Dante, Villon, Ronsard, Góngora, Vigny, Gautier, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Laforgue sau Apollinare sunt numai câteva dintre numele selecte ale antologiei propuse de Octavian.

În spusele sale, în timp ce scria la cartea de amintiri despre anii copilăriei la Brașov, s-a simțit copleșit de nostalgie și de o tristețe care atârnă și acum cam greu în sufletul său:

În cartea mea se întâlnesc şi se suprapun două istorii: cea a primilor mei ani de copilărie şi cea a Braşovului de acum cincizeci de ani. Prima nu e lipsită de întâmplări nostime, cealaltă e o istorie sentimentală. S-ar putea ca, privită din exterior, cartea mea să pară destul de veselă; pentru mine e o carte tristă, chiar foarte tristă… Din lumea pe care o evoc acolo n-a mai rămas astăzi decât praful şi pulberea. Iar tot ce scriu acolo s-a întâmplat în realitate, nu e niciun strop de ficţiune.

Cele două volume încă nu au apărut, iar partea cea mai frumoasă, după părerea mea, e că tu poți să te implici și să ne susții să le dăm viață!

 
În 2017, Octavian Soviany a dat publicului Casa din Strada Sirenelor, o carte ce se dezvăluie cititorului ca o poveste în maniera romanului gotic, cu o atmosferă ce amintește de scrierile lui Edgar Allen Poe. Urzite în jurul straniului profesor Faustin și a celor doisprezece invitați ai săi, istorisirile care alcătuiesc acest roman aduc la lumină evenimente inexplicabile, prezențele spectrale și episoade fantastice ce par să poarte cititorul, de-a lungul paginilor sale, în tărâmul dintre lumi.

Despre această nouă carte, complet diferită de ce ați citit până acum de Soviany, aș putea să scriu zi de vară până-n seară, întinzându-mă pe pagini întregi fără senzația că aș încheia.

Când am primit manuscrisul romanului, țin minte că în ziua respectivă îmi făcusem un program strict de lectură. Mă așteptam să termin de citit abia mult mai târziu, cum timpul nu-mi permite să mă pierd prea mult în reveriile induse de cărți. Numai că, după primele pagini, m-am trezit că las baltă orice altceva ce-mi propusesem să fac. N-am mai ieșit din casă, nu am mai lucrat, am uitat până să și mănânc.

Am savurat fără jumătăți de măsură cartea asta și, în același timp, fără să fac eforturi de a mă desprinde de lumescul imediat pentru a-i face față. Căci Casa din Strada Sirenelor este un deliciu pentru dependenții de epic, ca mine, pentru că tot ceea ce-ți cere e să o asculți în timp ce ea îți dezghioacă istorisirile ei cu iz tainic.

*

Născut în 1954 la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri Ucenicia bătrânului alchimist. Este poet, eseist, prozator, traducător, doctor în Filologie al Universității din București (2008). Din 1994 până recent, a fost profesor titular de Limba și literatura română și Literatură universală. A colaborat la numeroase reviste, cum ar fi „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Ziua literară”, „Tribuna”, „Familia” etc.

A scris și scrie poezii, dintre cele mai cunoscute și apreciate opere se numără Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful și revoluția (2012), Călcâiul lui Magellan (2014) – „Cartea de poezie a anului 2014” (Gala Tinerilor Scriitori, ediția a V-a) etc. Tot în 2014, a tradus din Charles Baudelaire Florile răului.

Cât despre romanele sale, eu, una le-am citit aproape pe toate. Primul, de care spune el că se simte cel mai atașat, se numește Arhivele de la Monte Negro, apărut în 2003 și reeditat în 2012.

Cu un an înainte, în 2011, i-a apărut Viața lui Kostas Venetis, care a și primit Premiul Radio România Cultural, la secțiunea „Proză”, numărându-se printre romanele finaliste în acordarea Premiului „Augustin Frățilă” (ediția 2012). Kostas Venetis este un roman al cărui erou nu este și personajul principal, sau cel puțin asta e senzația pe care am avut-o pe tot parcursul lecturii: că nu acest Kostas Venetis este axul central al cărții, deși în jurul lui se împletește toată acțiunea; cred că cel mai bine redat personaj este chiar secolul al XIX-lea, timpul în care Kostas trece, printr-o serie de aventuri, din Grecia în Turcia, apoi România, Franța, Austria sau Italia.

Ideea centrală a cărții mi se pare, pornind de la propria viața a lui Kostas, imposibilitatea de a fi propriul stăpân, lumea fiind guvernată și controlată dacă nu prin arme sau politică de alți oameni, atunci de un Dumnezeu, mai mult sau mai puțin inventat tot spre acest scop. Iar lumea aceasta nu pare să se fi schimbat foarte mult de-atunci, de aceea Soviany a reușit să surprindă esența speciei umane care, deși într-un roman de epocă, este mai actuală ca oricând. Romanul ăsta a făcut mare vâlvă printre cei mai pudici dintre cititorii săi, prin scenele sale violente, intens sexuale și grotești.

Soviany are o flexibilitate și un ambitus impresionante în textele sale. Un pariu extraordinar cu sine și cu propriile limite mi-a dat senzația că a fost următoarea sa carte, Moartea lui Siegfried , ieșită din tipar în 2015. Despre Moartea lui Siegfried aș putea să spun că este un roman al disoluției.

De fapt, personajul principal, maiorul german nazist Siegfried von Kleist, situat în contextul Bucureștiului celui de Al Doilea Război Mondial și aflat la mijlocul vieții, conștientizează treptat că întreaga sa existență până în acel punct a fost o dedublare, o sforțare obsesivă de a-și refuza natura boemă și inerent viciată.

Tânăr fiind și dornic să-i facă pe plac tatălui care a fost cadru militar, se înrolează și el, cu ideea bine înrădăcinată că dată ce-și va însuși regulile cazone ale traiului militar, și firea lui nevrotică se va însănătoși. Numai că nu se întâmplă asta. Jurnalul pe care-l ține pe ascuns, un jurnal cu iz prozastic, pe care-l consideră un semn de slăbiciune și de care i-e rușine, constituie mare parte din structura romanului. Un destin tragic, plin de evenimente neprevăzute, îl va duce pe maiorul neamț până la dezintegrarea psihică.

Penultima scriere prozastică semnată de Soviany poartă titlul de Năluca (2016), un roman pentru cei care nu fug cu încrâncenare de depresii. E despre lucrurile bune care ți se întâmplă prea târziu în viață și de care nu ai habar dacă să te bucuri sau nu. Aș putea să spun numele personajelor, dar părerea mea e că e inutil, pentru că oricare dintre noi se poate regăsi în fiecare dintre ei.

E despre natura nesigură, viscerală și deznădăjduită a scriitorului bun, care nu reușește niciodată să creadă în scriitura lui, căruia îi tremură mai mereu condeiul. Și, desigur, despre iubirea aia după care, din naivitate, nevoie sau singurătate absolută, ajungem să tânjim cu toții. E un roman în care eu, personal, m-am abandonat cu totul.

 
*
Implică-te și tu și ajută-ne să dăm viață titlului Am fost un copil reușit? și antologiei de poezie Cartea răstălmăcirilor, de Octavian Soviany.